Pisicile războinice vol. 1 - În inima pădurii

Pisicile războinice vol. 1 - În inima pădurii

De generații întregi, patru clanuri de pisici sălbatice conviețuiesc în pădure, departe de oameni. Au un cod al onoarei și prețuiesc loialitatea. Se antrenează ca războinici pentru a-și proteja Clanurile. Se vindecă de boli cu remedii naturiste. Respectă legile statornicite de înaintași. Sunt ghidați în acțiunile lor de spiritele strămoșilor războinici, reuniți în Clanul Stelelor. 

Echilibrul se perturbă atunci când mai mulți războinici de seamă mor unul după altul, în moduri care de care mai misterioase. Pisicile din Clanul Tunetului sunt în mare primejdie, iar sinistrul Clan al Umbrelor devine tot mai puternic pe zi ce trece. În tot acest haos apare Roșcovanul, un biet pisoi de casă. În ciuda prejudecăților din clan legate de pisicile domestice, Roșcovanul primește numele Labă de Foc și devine astfel ucenic al Clanului Tunetului. Nimeni nu se aștepta, dar fostul pisoi de casă va dovedi că este un războinic mai viteaz decât pisicile care trăiesc dintotdeauna în sălbăticie.

În continuare, câteva fragmente:


" - Haideți, vorbim mai multe când ajungem în tabără, porunci Inimă de Leu și, fără a mai zăbovi, el și Vifor Alb dispărură în tufiș. Roșcovanul sări în picioare încercând să țină pasul cu ei. 

Cei doi războinici nu îl cruțară pe Roșcovanul în goana lor prin pădure, și nu trecu mult până când să țină pasul cu ei deveni foarte dificil pentru motanul de casă. Nu încetiniră nici când dădură peste trunchiuri căzute de copaci, dar peste care cei doi motani trecură într-un singur salt. Roșcovanul trebui să se cațere încet cu gheruțele. Trecură printre brazi cu iz pătrunzător, unde fură nevoiți să sară peste făgașe adânci săpate de un mâncător de copaci. Din dosul gardului, Roșcovanul îi auzise adesea, în depărtare, mugetul și mârâitul. Unul dintre făgașe era mai larg decât toate celelalte, umplut pe jumătate cu apă soioasă și puturoasă. Pisicile din clan își croiră drum prin ea fără să stea pe gânduri.

Roșcovanul nu mai pusese niciodată laba în apă. Era însă hotărât să nu arate niciun semn de slăbiciune, așa că închise ochii pe jumătate și îi urmă pe ceilalți, încercând să ignore umezeala neplăcută care îi înmuia blana de pe burtă.

Inimă de leu și Vifor Alb se opriră în sfârșit. Roșcovanul rămase și el pe loc în urma lor, gâfâind, pe când cei doi războinici se cățărară pe un bolovan de la marginea unei râpe. 

- Suntem foarte aproape de tabără acum, mieună Inimă de Leu. 

Roșcovanul se strădui să observe vreun semn de viață - frunze mișcătoare, vreun petec de blană printre tufe - ochii lui nu vedeau nimic dincolo de desișul pădurii. 

- Folosește-ți nasul! N-ai cum să nu simți mirosul, șuieră Vifor Alb, nerăbdător. 

Roșcovanul închise ochii adulmecând aerul. Vifor Alb avu dreptate. Mirosul de acolo era cu totul altfel față de mirosul pisicilor cu care fusese obișnuit. Aerul avea un iz mai puternic, anunțând prezența mai multor feline. Dădu din cap gânditor și spuse:

- Simt miros de pisici!

Inimă de Leu și Vifor Alb schimbară priviri amuzate. 

- Va veni o vreme, dacă vei fi primit în clan, când vei cunoaște pe nume fiecare miros de pisică, mieună Inimă de Leu. Urmează-mă!

…..

- Ești pe terenul de vânătoare al Clanului Tunetului. Șterge-o!

- Și cine mă va obliga? Colț Galben își încreți botul sfidător, dezvelindu-și dinții pătați și rupți. Voi vâna. După aceea voi pleca. Sau poate mai stau o vreme…

- Destul cu vorbăria, scuipă Labă de Foc, simțind pornirile de luptător înlăuntrul său. Nu mai rămăsese în el nici urmă din pisică de casă. Sângele de războinic îi zvâcnea în vine. Era însetat să lupte, să-și apere teritoriul și clanul.

Colț Galben păru să simtă schimbarea care se petrecu în el. Ochii portocalii și fioroși licăriră cu o urmă de respect. Lăsă capul în jos și, ferindu-și privirea, începu să de-a înapoi.

- Nu e nevoie să te pripești, toarse ea cu glas mieros.

Labă de foc nu se lăsă păcălit de șiretlicul ei. Cu ghearele scoase și blana zburlită, făcu un salt înainte, scoțând un strigăt de luptă:

- Hâârrr!

Cealaltă pisică răspunse cu un șuierat furios. Mârâind și scuipând, pisica tânără și cea bătrână se încleștară și începură să se rostogolească, cu dinții și ghearele scânteind. Cu urechile lipite de cap, Labă de Foc se zbătu să-și înhațe adversarul, însă i se încurcară ghearele în blana lățoasă a pisicii, împiedicându-l să ajungă la piele. Colț Galben se ridică pe picioarele din spate, și coada ei soioasă și zburlită, o făcea să pară și mai mare.

Labă de Foc simți fălcile uriașe ale lui Colț Galben năpustindu-se către el. Se lăsă pe spate, exact la timp. Țac! Dinții clănțăniră în gol pe lângă urechea lui. Instinctiv, Labă de Foc ripostă cu o lovitură, care o atinse pe Colț Galben într-o parte a capului.

- Miau-au! Buimăcită Colț Galben căzu lată și trebui să-și scuture capul ca să-și revină.

Înainte ca pisica să-și revină în fire, Labă de Foc profită de ocazie și se năpusti asupra ei, înfingându-și colții într-unul dintre picioarele din spate ale lui Colț Galben.

- Miau! Blana murdară avea un gust îngrozitor, însă nu-i dădu drumul.

- Au-au-au! Urlă Colț Galben de durere și se întoarse fulgerător spre coada lui Labă de Foc. 

Își înfipse dinții, iar durerea străpunse șira spinării lui Labă de Foc, înfuriindu-l și mai tare. Își smulse coada din strânsoarea vrăjmașului, mișcând-o mânios, dintr-o parte în alta.

Colț Galben se ghemui, pregătită pentru un nou atac. Mirosul respirație ei șuierătoare îl izbi în nas pe Labă de Foc. Având-o atât de aproape, mesajul de disperare, slăbiciune și foame era aproape dureros. Ceva nou se născu în sufletul lui, un sentiment nevrednic de un războinic, pe care nu și-l dorea: milă. Încercă să nu țină seama de această nouă pornire - știa că trebuie să fie loial clanului - cu toate astea nu se putea descotorosi de el. " Vorbești din inimă, tinere Labă de foc". Vorbele lui Inimă de Leu îi răsunară în minte. " De aceea, într-o bună zi, vei fi un războinic puternic." Auzi apoi avertismentul lui Gheară de Tigru: " Sau va ceda slăbiciunii de pisoi de casă exact în momentul atacului."

Colț Galben se repezi înainte, izbindu-se în Labă de Foc, și încercă să i se agațe de umeri, să-l înșface într-o strânsoare ucigașă, dar fu stânjenită de piciorul rănit. Labă de Foc își arcui spinarea, însă Colț Galben izbuti să-l apuce cu ghearele și să se agațe strâns. Greutatea ei îl doborâ la pământ.

Labă de Foc simți gustul țărânei pe limbă și scuipă pământul care-i intrase în gură. 

- Pff!

Se răsuci sprinten ca să evite loviturile picioarelor din spate ale lui Colț Galben și ghearele ca acele, cu care încercă să-i zgârie burta moale. Se rostogoliră iar și iar, apucându-se cu dinții și mușcându-se.

Câteva clipe mai târziu, se descleștară. Labă de Focsuflă greu. Simți că pisica străină începe să cedeze. Colț Galben era rănită, iar picioarele din spate abia îi mai susțineau trupul sfrijit.

- Ți-a ajuns? mârâi Labă de Foc. Dacă intrusa ar fi renunțat, ar fi lăsat-o să plece doar cu o mușcătură de avertizare, să-l țină minte.

- Niciodată! șuieră Colț Galben vitejește. Dar piciorul rănit îi cedă și se prăbuși la pământ. În zadar încercă să se ridice.

- Dacă nu eram atât de flămândă și de obosită, te-aș fi făcut praf și pulbere, șuieră către Labă de Foc, privindu-l cu ochi încețoșați. Pisica își strâmbă gura de durere și sfidare. Omoară-mă, n-o să te opresc.

Labă de Foc șovăi. Nu mai ucisese niciodată o pisică. Poate ar face-o, în încrâncenarea unei lupte, dar să curme o viață cu sânge rece? Era ceva foarte diferit.

- Ce mai aștepți? îl zeflemisi Colț Galben. Te codești ca un pisoi de casă! 

Vorbele ei îl înțepară pe Labă de Foc. Se simțea mirosul de Două-picioare pe el, chiar și după atâta timp?

- Sunt un războinic ucenic al Clanului Tunetului! Izbucni el.

Colț Galben miji ochii. Îl văzu pe Labă de Foc tresărind la cuvintele ei și știa că atinsese o coardă sensibilă.

- Ha! pufăi. Să nu-mi spui că pisicile din Clanul Tunetului sunt atât de disperate încât sunt nevoite să recruteze acum pisoi de casă? 

- Clanul Tunetului nu e disperat! șuieră Labă de Foc. 

- Dovedește-o atunci! Poartă-te că un războinic și ucide-mă. Îmi vei face un serviciu.

Labă de Foc se holbă la ea. Nu l-ar fi putut convinge nimeni și nimic să ucidă făptura asta nenorocită. Simți cum i se relaxează mușchii, în timp ce curiozitatea începea să-l roadă. Cum ajunsese o pisică de clan într-un asemenea hal? Bătrânii din Clanul Tunetului erau îngrijiți mai bine decât puii!

- Pari teribil de grăbită să mori, mieună el.

- Da? Ei bine, e treaba mea, mâncător de șoareci, îl repezi Colț Galben. Care-i problema ta, pisoiule? Vrei să mă ucizi cu vorba?

Aruncă mieunături curajoase, însă Labă de Foc simțea mirosul foamei și al bolii care venea dinspre ea. Murea oricum dacă nu mânca ceva cât mai curând. Și, de vreme ce nu era în stare să vâneze, poate chiar era cazul s-o omoare. Cele două pisici se uitară una la alta, nehotărârea citindu-se în privirile amândurora.

- Rămâi aici, zise în cele din urmă Labă de Foc.

Colț Galben păru dezamăgită. Părul i se netezi, iar coada țepoasă se subție.

- Glumești, pisoiule? Nu mă duc nicăieri, mormăi ea, șchiopătând dureros înspre un petic de iarbă mătăsoasă. Se trânti la pământ și începu să-și lingă rana de la picior.

Labă de Foc se îndreptă spre copaci, uitându-se înapoi peste umăr și pufăind supărat.

Pășind încetișor printre ferigi, mirosuri calde îi gâdilară nările și simți plutind în aer duhoarea acră a unui șobolan mort de ceva vreme. Auzi forfota insectelor și foșnetul altor creaturi păroase colcăind printre frunze. Primul gând fu să meargă și să dezgroape sturzul pe care-l vânase mai devreme, dar apoi își dădu seama că ar dura prea mult. Poate era mai bine să ia șobolanul. Pradă ușoară, însă o pisică moartă de foame are nevoie de hrană proaspătă. Războinicii mănâncă leșurile pentru ciori numai în vremuri foarte grele. Și, dintr-odată, se opri, dând de mirosul unui iepure tânăr. Mai înaintă câțiva pași și îl zări. Culcat la pământ, pândi creatura. Era la o lungime de șoarece de el, când iepurele îi simți prezența, dar era deja prea târziu. Fiorul îl cuprinse pe Labă de Foc, când ciotul alb de coadă țâșni, luând-o la sănătoasa. Un salt, o șfichiuire de gheare și iepurele era al lui.

Țintui la pământ corpul care se zvârcoli o perioadă sub el și îl răpuse rapid.

Colț Galben se uită în sus istovită, când Labă de Foc așeză iepurele pe pământ, lângă ea. Văzându-l, rămase cu gura căscată.

- Bună ziua din nou, pisoiule! Am crezut că te-ai dus după amicii tăi prieteni războinici.

- Da? Ei bine, încă aș putea face asta. Și nu-mi spune "pisoi", mârâi Labă de Foc, împingând iepurele mai aproape. Se simți stânjenit de propria-i bunătate. Uite, dar dacă nu-l vrei…

….

- Ești atent acum? mârâi ea.

- Da, Stea Albastră. Îmi pare rău! răspunse el în grabă uitându-se la ochii ei albaștri. 

- Așa e mai bine. Labă de Foc, ești cu noi de multe luni acum. Te-am urmărit în luptă. Ai fost iute cu șobolanii și aprig cu războinicii Clanului Umbrelor. Ai fost mai șiret decât Labă Cenușie în prima zi în care v-ați întâlnit, iar pe Colț Galben ai înfruntat-o de asemenea datorită istețimii. Se opri și continuă după o clipă cu o voce mai blândă. Dar, într-o zi, vei întâlni un adversar care va avea la rândul său toate aceste calități - rapid, aprig și isteț. Datoria mea este să te pregătesc pentru ziua aia.

Labă de Foc dădu din cap, atent la cuvintele ei. Simțurile îi erau alerte și toate gândurile despre Labă Neagră și Gheară de Tigru dispăruseră, învăluit de năvala mirosurilor și a zgomotelor pădurii. 

- Să vedem cum lupți, zise Stea Albastră. Atacă-mă! 

Labă de Foc se uită la ea, o măsură din priviri, întrebîndu-se cum să înceapă. Stea Albastră era la mai puțin de trei lungimi de iepure de el. Era de două ori mai mare, astfel încât ar fi fost un efort inutil să înceapă cu obișnuitele lovituri de labă și trântă. Dacă, însă, ar sări în spatele ei cu un salt îndeajuns de puternic, ar putea-o dezechilibra. Ea nu-l pierdu din ochi nici măcar o secundă. Labă de Foc o privi și el îndelung și țâșni. Voise să-i aterizeze pe umeri, dar Stea Albastră se piti rapid la pământ și, când Labă de Foc o izbi, ea se rostogoli pe spate. În loc să-i cadă pe umeri, Labă de Foc se trezi aterizând pe burta ei întoarsă în sus. Ea îl prinse cu toate labele și îl azvârli cu ușurință. Labă de Foc se simți dat la o parte ca un pisoi sâcâitor. Se lovi de pământ și rămase o clipă pe jos, trăgându-și sufletul. 

- Interesantă strategie, dar ochii ți-au trădat ținta, mârâi Stea Albastră ridicându-se și scuturându-și praful din blana deasă. Mai încearcă o dată.

De data asta, Labă de Foc se uită la umerii ei, dar ținti labele, plănuind că atunci când Stea Albastră se va lăsa la pământ, să o lovească în timp ce se ghemuiește. Labă de Foc simți un val de mulțumire când făcu saltul, dar fu luat prin surprindere când Stea Albastră sări pe neașteptate în aer, lăsându-l să se izbească de pământ, în locul în care stătuse ea cu doar o clipă înainte. Pisica alesese momentul perfect. De îndată ce ateriză, se năpusti ca fulgerul deasupra lui, strivindu-l. 

- Încearcă acum ceva la care să nu mă aștept, îi șuieră ea la ureche, dându-se jos de pe el și îndepărtându-se cu o privire provocatoare.

Labă de Foc se zbătu și se ridică, gâfâind, apoi se scutură îmbufnat. Nici măcar Colț Galben nu fusese atât de vicleană. Șuieră și sări iar. De data asta, când se repezi spre Stea Albastră, își întinse labele din față. Ea se ridică în două picioare și îl lovi cu labele. Când simți că alunecă, Labă de Foc încercă să-și înțepenească mai bine picioarele în pământ, dar era prea târziu și căzu pe o parte. 

- Labă de Foc, mieună Stea Albastră liniștită, în timp ce el se zbătea să se ridice, ești puternic și rapid, dar trebuie sâ înveți să-ți controlezi viteza și greutatea corpului, ca să nu-mi fie atât de ușor să te dezechilibrez. Mai încearcă!"

Cartea o puteți descoperi în întregime aici: Pisicile războinice

Comentarii