Lămâi, cărți și prieteni

Lămâi, cărți și prieteni

Povestea dulce-amară a unei familii pasionate de cărți.

Lămâi, cărți și prieteni este povestea emoționantă a lui Calypso, fetița care învinge durerea provocată de absența mamei cu ajutorul magiei lecturii și al prieteniei, cucerind inimile cititorilor de pretutindeni.

Volumul a câștigat în 2017 mai multe premii: Oxfordshire Book Award, Stockport Children`s Book Award și Tower Hamlets Book Award.

Calypso poate fi văzută de obicei singură, cu nasul în cărți. Dar, din ziua în care în clasa ei își face apariția o nouă colegă, Mae, la rândul ei pasionată de citi și de scris povestiri, între cele două fete se leagă o prietenie strânsă. Locuința lui Mae este agitată, veselă și gălăgioasă – cum, de altfel, este și ea -, iar din cauza asta lui Calypso îi place să-și petreacă timpul acolo.

Iată câteva fragmente, ca sa vă îndrăgostiți iremediabil de această carte:

”- Tată? am bătut eu la ușa masivă, după care am împins-o încet.

Cum intri în bibliotecă, biroul lui se află în stânga ușii. Tata se afla acolo, ca de obicei, cu ochii lipiți de un manuscris. Meseria lui este cea de corector, ceea ce înseamnă că el citește cărțile înainte ca acestea să fie pregătite pentru tipar, ca să se asigure că nu conțin vreo greșeală. Tata este în stare să descopere greșelile pe care nu le-au depistat zece redactori înaintea lui. Chiar și în zilele noastre, cu toate cumputerele pe care le avem la dispoziție, nimeni nu poate face concurență corecturilor tatălui meu. Are și el un computer, însă îl folosește extrem de rar. Părerea lui este că e mai greu să găsești greșelile pe un ecran, așa că scoate la imprimantă fiecare manuscris aflat în lucru, iar biroul lui este întotdeauna plin cu teancuri, frumos aranjate, de hârtii.

Încăperea largă, dreptunghiulară, este destul de posomorâtă. Copacii crescuți în grădina din fața casei sunt atât de înalți, încât blochează lumina soarelui care ar trebui să pătrundă în bibliotecă. În plus, în ziua aceea, cerul era înnorat. La un moment dat, cu mult înainte ca noi să ne mutăm în casa aceasta, cineva a spart zidul și a adăugat o ușă de sticlă care dă într-un fel de seră. Poate că oamenii aceia fuseseră îngrijorați ca nu cumva lumina soarelui să le deterioreze cărțile din bibliotecă, pentru că au adăugat niște obloane mari, gravate, peste vechile și frumoasele rafturi de lemn care acoperă pereții pe trei dintre laturile încăperii. Acum razele soarelui nu mai pot ajunge la rafturi, însă obloanele au rămas închise, din obișnuință. Tata trebuie să folosească o lampă de birou, ceea ce pare să-i facă plăcere. La fel și mie. Biblioteca pare liniștită, întunecoasă și confortabilă. Uneori îmi imaginez personajele din cărți strecurându-se tiptil pe după obloane.

- Ți-am adus niște ceai, l-am anunțat eu pe tata, punând ceașca pe marginea biroului.

- Să termin pagina, mi-a răspuns el, ridicând un deget, fără să-și dezlipească privirea de pe foaia de hârtie.

L-am așteptat. Tata are patruzeci și doi de ani, însă nimeni nu este în stare să-i ghicească vârsta. Are o față dintr-acelea care par a unui om mult mai bătrân sau a unuia mult mai tânăr, în funcție de starea lui sufletească sau de natura lucrului asupra căruia tata se concentrează la un moment dat. Părul lui castaniu este ușor ondulat și, din când în când, îi cade pe frunte, de parcă o mare ar năvăli pe un țărm. Poartă ochelari pentru citit și este un bărbat înalt, slab și deșirat. Odată, pe când eram foarte mică, s-a deghizat în sperietoare de ciori și mi s-a părut că rolul i se potrivea mănușă, de parcă ar fi fost una într-o viață anterioară.

În cele din urmă, tata a ajuns la sfârșitul paginii și a făcut o mică mâzgălitură sub un cuvânt aflat pe ultimul rând. Apoi, și-a ridicat privirea și mi-a zâmbit, încrețindu-și colțurile ochilor. “

………

“Am petrecut împreună cu Mae  jumatate de oră încântătoare, desenând schițe și făcând planuri pentru renovarea căsuței din grădină. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul - exact așa cum mi se întâmplă atunci când citesc. Doar că, de data aceasta, nu a fost vorba despre un lucru pe care să îl fac singură, în propria minte. Am început să îmi dau seama de ce atât de mulți oameni leagă prietenii durabile. Ideile lui Mae m-au făcut să zâmbesc, pentru că sunt pur și simplu strălucite: mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. Multe idei de-ale ei mi-au inspirat alte propuneri - pe care le-am dezvoltat mai departe împreună. M-am simțit minunat. Distracția este dublă atunci când este implicată și o altă persoana. Mi-aș fi dorit ca după-amiaza aceea să nu se fi sfârșit niciodată.”

………….

“- Unii oameni se simt bine numai dacă spun lucruri răutăcioase despre semenii lor. Niciodată nu am înțeles acest tip de comportament. Faptul că poți dărâma pe cineva cu vorba nu ar trebui să te facă să te simți superior - ar trebui să te încarce de rușine.

Spunând asta, tata mi-a zâmbit și a zis:

- Ce zici să ieșim în oraș, pentru cină? 

- Mi-ar face plăcere, i-am răspuns eu, însă sunt foarte obosită. Nu cred că aș fi în stare să mănânc ceva.

- Aiurea, mi-a spus el, trimițându-mă la etaj ca să fac o baie. 

Mai târziu, mi-a adus la pat niște brânză cu pâine prăjită, alături de o ceșcuță cu ciocolată caldă. Dar nu s-a oprit acolo: s-a așezat pe marginea patului și mi-a citit din Odiseea lui Homer. Ceea ce m-a făcut să mă simt din nou mică, amintindu-mi de vremea în care el și mama își împărțeau sarcina de a mă culca, citindu-mi câteva pagini. Mama imi citea din Winnie the Pooh și din Gruffalo, iar tata, din volumul Just So Stories al lui Kipling și din Cartea junglei

Mă simțeam ușoară, și somnoroasă, și cocoloșită.”

………………

“Am rămas cu gura căscată. Nimeni nu imi mai pusese vreodată o astfel de întrebare. La ce folosește cititul?

Abby se uita la mine. Mă întrebam dacă ea avea un răspuns la această întrebare - dar nu a spus nimic. Mi-a adresat doar un zâmbet încurajator.

Atunci i-am răspuns Lisiellei:

- Cititul folosește la orice. Poți călători în locuri în care nu vei ajunge niciodată în viața reală. Poți intra în pielea altor oameni. Poți face lucruri care, altfel, ți-ar fi interzise. 

Lisiella se uita concentrată la rama pe care tocmai o picta:

- Nu am nevoie să citesc - pentru niciunul dintre motivele acestea, mi-a răspuns ea. Prefer să mă duc la prietena mea acasă și să ne jucăm pe consola ei Nintendo. 

- Ah, nu am făcut niciodată asta, am recunoscut.

- Nu te-ai jucat niciodată pe o consolă Nintendo? s-a mirat Lisiella, nevenindu-i să creadă.

- Nu.

- Nici cu un Xbox?

- Nu?

- Wii?

Începusem să mă simt ușor iritată. Nu prea știam ce însemnau aceste denumiri. Păreau inventate. Oare voia să mă pună la încercare? Va râde de mine dacă voi da un răspuns greșit?

- Nu am jucat niciodată vreun joc video… sau orice de genul acesta, am spus.

Toți cei de la masă se uitau la mine, uimiți.

- Glumești, a spus Reece.

- Trebuie să fi jucat ceva, a adăugat Krystal. Toată lumea a jucat câte ceva.

- Am jucat câteva jocuri pe calculator, am spus eu, cuprinsă de disperare. Pe calculatoarele școlii existau mai multe jocuri educaționale.”

…………..

“În aceeași seară m-am strecurat în biblioteca personală și m-am așezat pe dușumea, privind cărțile din copilăria mamei mele. Am scos din raft o ediție veche a romanului  Anne de la Green Gables și am găsit pe prima pagină numele mamei, scris foarte îngrijit: "Coral Costello, 9 ani și 3 luni". Mi-am trecut degetele peste semnătură. Sunt sigură că și ea o simpatiza pe Anne - că aprecia independența, personalitatea, imaginația acesteia. Oare se gândise vreodată să îmi recomande povestea Annei? Oare cum s-au simțit atunci când și-a dat seama - când i s-a spus - că nu o să mă vadă mare? Mi-am pus palma peste semnătură și am închis ochii. 

Aerul din jur parcă încremenise. Încăperea aceea era sanctuarul meu. Am rămas așezată pe podea, respirând poveștile invizibile din jurul meu, printre personajele încarcerate între paginile cărților - numai până când cineva ar fi început să citească, eliberându-le. Cărțile au darul de a te duce în locuri necunoscute, de a-ți face cunoștință cu oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată în viața reală. Am inspirat izul slab de uleiuri pentru pictură - și, dintr-odată, cu ochii minții, am văzut-o, limpede ca lumina zilei, pe mama, părul ei roșcat strălucind în razele soarelui ( afară e din nou însorit! ). Pe fața ei se conturase un zâmbet larg. Am simțit imediat cum mă străbate un val de căldură. Ea e aici. Iar eu nu am uitat-o - și nici nu o voi uita vreodată."

……………

"- Ah, a făcut Mae, rămânând tăcută preț de o clipă, după care a zis: cred că îi simte foarte mult lipsa.

- Da, și eu cred asta...am spus eu încet, rămânând ușor nedumerită. Dar el niciodată nu a spus că îi simte lipsa. Tot timpul zicea însă că trebuie să ai suficientă "forță interioară" că să faci față tristeții.

Mae și-a ridicat privirea către mine, ținându-și sprâncenele unite, de parcă nu mi-ar fi înțeles cuvintele. 

- Cum adică?

- Forța interioară este lucrul pe care trebuie să te bazezi, am răspuns eu, continuând să colorez. Atunci când ești trist sau îngrijorat, ori însingurat, sau ceva de genul ăsta, trebuie să privești în adâncul tău și să-ți găsești forța interioară. Apoi, să o folosești ca să alungi sentimentele neplăcute și să redevii vesel. Asta te face puternic, înțelegi?

Mae încă părea nedumerită.

- Uau. Nu cred că m-am uitat vreodată în adâncul meu, ca să-mi găsesc forța interioară. Crezi că am și eu așa ceva?

- Toată lumea are, am răspuns eu clătinând din cap.

- Crezi că… a continuat Mae, ezitând. Crezi că forța interioară a tatălui tău s-a epuizat sau ceva de genul ăsta?

Am rămas cu ochii lipiți de cartea de colorat:

- Poate că există o limită, am spus, gândind cu voce tare. Probabil că, dacă îți ții tristețea în frâu pentru prea multă vreme, lucrurile se adună. Ca și cum ai umple un rezervor. Și, într-o bună zi, te trezești că acesta dă pe afară și că ești copleșit de o tristețe mai adâncă decât de obicei, pentru că între timp a avut loc o acumulare. 

Mae a clătinat din cap și a spus:

- Și atunci nu mai contează de câtă forță interioară dispui. 

- Poate că e important ca, din când în când, să te lași plasă tristeții, am spus. Să nu lași rezervorul să se umple. 

Pe pagina cărții de colorat se formase o mică pată, în locul în care albastrul și galbenul se suprapuseseră. Am încercat să o șterg cu mânecă. 

- Știi, a fost ceva extrem de rapid, boala ei.  Abia dacă a avut timp să facă ceea ce-și dorea înainte să moară. Uneori, mă gândesc: dacă nu i-ar fi descoperit cancerul și nu i-ar fi spus - oare ar fi fost posibil să fi rămas în viață? Oare faptul că i-au spus i-a provocat moartea?

- Ești în regulă? m-am întrebat Mae.

- Sunt bine.

- Doar că ai început să plângi.

- Da?

Mi-a luat cu delicatețe cartea de colorat din față. 

- Cred că îți este teribil de dor de ea. 

Poate că și eu aveam un rezervor plin, de tristețe, în mine. 

Mae s-a apropiat și și-a petrecut un braț peste umerii mei: 

- E ok să plângi, mi-a spus afectuos. Nu are nicio legătură cu forța interioară. Pur și simplu ești un copil fără mamă. Iar acesta este un motiv întemeiat să plângi. 

Așa că am plâns, iar Mae m-am ținut strâns în brațe în tot acest timp."

………………….

" M-am întors în biblioteca tatei și am luat încă o dată din raft exemplarul din Jane Eyre. Scena în care eroina este dusă în camera roșie m-a cutremurat. Sărmana Jane! Iar ea își pierduse ambii părinți. Există atâtea personaje în literatură care plâng după oamenii pe care i-au iubit! Într-un fel, aceasta este o mângâiere: nu sunt singura ființă aflată într-o astfel de situație. 

Dar, pe măsură ce citeam, am început să-mi imaginez tot felul de lucruri: noi personaje mi s-au strecurat în gânduri, doritoare să își spună propriile povești. Am lăsat din mână Jane Eyre, am luat câteva coli de hârtie și un creion și m-am așezat pe podea. Creionul zbura pe foi, umplându-le cu fraze și cu propoziții care parcă se compuneau singure. De parcă din mintea mea țâșneau pe pagină cuvinte și idei fără să îmi spună, de la început, la ce se refereau. Totul părea o adevărată magie.

Casa rămăsese cufundată în tăcere, însă nu-mi mai păsa, pentru că îmi simțeam creierul arzând, plin de gânduri, vise și amintiri. În tot acest timp, eu scriam despre mama mea, așa cum va fi fost ea în copilărie - și despre un băiat singuratic care nu se pricepea defel să lege prietenii. Iar în povestea mea, cei doi se întâlneau, iar ea începea să îi umple mintea cu flori, cu muzică, cu glume și călătorii, iar băiatul își dădea seama că a fi unul din doi este mai bine decât a fi unul dintr-unul singur. Apoi, cei doi se hotărau să rămână împreună pentru totdeauna, pentru că, pur și simplu, viața lor ar fi fost mai frumoasă în felul acesta. De un milion, de un miliard de ori mai frumoasă."

Cartea o găsiți aici, pentru o lectură completă. Spor!




Comentarii